La anul se fac 120 de ani de la răscoala țărănească din 1907. Așa că, cum sigur vor fi o mulțime de evocări, am zis că e mai bine să fur startul. Nu oricum, ci printr-o comparație. Una cât mai hazardată, între statutul conducătorilor României de atunci și cel al conducătorilor Statelor Unite de astăzi. Două situații care, deși par total rupte între ele, și cronologic, și cultural, pot fi asemănate de departe, la nivel etic.
Istoria are obiceiul prost, cunoscut de cronicari și de poeții care au privit apusuri peste colonii îndepărtate (evident, monologul dinBlade Runner ), să repete aceleași drame cu pălării de Mării diferite. Ce s-a petrecut în România lui 1907 și ce se petrece în America contemporană nu sunt evenimente comparabile la prima vedere. Vorbim de o răscoală țărănească într-o monarhie agrară și de o frământare politică și culturală a celei mai importante republici din lume. Și totuși, dacă privim în trendul cel lung al istoriei, vom vedea că ambele societăți trăiesc momente de tensiune structurală, când ordinea oficială se clatină sub presiunea realității sociale.
În primăvara lui 1907 satul românesc era un cazan sub presiune. Statul părea modern – avea constituție, parlament, partide, coduri juridice –, dar țăranii, adică 80% din populație, trăiau într-o premodernitate târzie. Terenurile erau strânse în mâinile câtorva mari proprietari, iar între ei și plugari se interpuneau arendașii, negustori de contracte și de speranțe. Populația (peri)urbană mai că nu avea însemnătate la nivel statistic. Când intermediarii, arendașii adică, au strâns șurubul prea tare, au vrut profit cât mai mare pe spezele țărănimii, mecanismul social a trosnit. Neoiobăgia avusese mai multe momente de revoltă. În România a avut loc ultima răscoală țărănească din Europa.
America începutului de secol XXI nu are iobagi și nici arendași, dar are în schimb figuri echivalente: corporații gigantice, platforme tehnologice, elite financiare și o clasă politică percepută de mulți drept distantă, ruptă de cotidianul omului mic. Dacă țăranul român din 1907 simțea că pământul îi alunecă printre degete, muncitorul sau mic-burghezul american de azi simte că stabilitatea economică îi scapă ca nisipul din clepsidră printre degete deja rupte. Dezrădăcinare. Automatizarea și transformările culturale au produs un sentiment difuz de dezrădăcinare. În ambele cazuri, masele nu s-au revoltat împotriva ideii de stat, ci împotriva modului în care statul părea să îi servească pe alții. Cum statul era doar pentru unii, nu pentru toți.
Există o asemănare izbitoare între structura elitelor. România de la 1907 era o clasă politică restrânsă, formată din familii vechi, situate între Orient și Occident și unite prin interese sociale comune. America contemporană are instituții democratice solide, dar mulți cetățeni percep existența unei oligarhii informale – o rețea de influență ce cuprinde partide, universități, corporații și mass-media. O rețea ce urmărește să destructureze exact aceste instituții, să fie doar țara unora, nu a tuturor. În ambele societăți sentimentul dominant al maselor nu este numai ura, ci suspiciunea: convingerea că jocul este aranjat.
Răscoala începută în Flămânzii din Botoșani a izbucnit violent, foarte violent, pentru că țăranii nu aveau nicio formă de reprezentare. Votul era cenzitar, administrația locală era strâns legată de proprietari, iar justiția rurală era inaccesibilă omului de rând. În America actuală, mecanismele democratice funcționează chipurile, însă se lasă cu asasinate acoperite politic prin zgomot de fond, iar polarizarea mediatică și tribalizarea politică creează impresia că dialogul real a dispărut. Dacă țăranul din 1907 nu avea glas, alegătorul american de azi are prea multe voci care strigă în stradă contra unui sistem ce vrea să devină absolutist. Tăcerea absolută și zgomotul absolut duc la aceeași consecință: neîncrederea.
Dacă etic și juridic se poate înțelege nevoia de a reglementa statutul imigranților, realitatea ne arată o formă de fascism care vrea să ajungă deja deasupra legii. O formă de guvernare care să fie stat peste stat.
Să vedem și reacția autorităților. În 1907 statul român a răspuns cu armata, restabilind ordinea prin forță și lăsând în urmă mii de morți. Numărul lor este foarte diferit, în funcție de sursă: oficialitățile spun de vreo 420, generalul viitor mareșal Averescu merge la 2.500, inclusiv militari. Franța estimează numărul lor ca fiind între 10 și 20.000. De obicei pentru răscoala țărănească dintre 8/21 februarie și până la începutul lui aprilie se estimează numărul morților la 11.000. Români uciși de către români.
În Statele Unite contemporane, reacția nu ia forma tunurilor, cel puțin deocamdată, ci a decretelor, investigațiilor, campaniilor mediatice și confruntărilor juridice. Și, bineînțeles, a celor care în numele legii încalcă legea: ICE. Armele sunt diferite, ca și logica: puterea instituțională se mobilizează în România de acum un secol pentru a păstra o ordine ce era tot mai desuetă; în SUA haosul pe care statul încearcă să îl sincronizeze urmărește haosul, pentru a reveni la o ordine mai mult decât desuetă.
Din punct de vedere psihologic, cele două societăți împărtășesc o stare comună: sentimentul de tranziție. România anului 1907 căuta să treacă de la o lume agrară tradițională la modernitatea capitalistă. America de azi trece de la ordinea globalistă de după Războiul Rece la o epocă incertă, multipolară și tehnologică. Nu degeaba este folosit termenul de tehnazism. Tranzițiile sunt totdeauna periculoase: ele dezrădăcinează obiceiuri fără a oferi imediat altele. Lasă un vid de putere, de control, de siguranță. Iar atunci oamenii caută lideri care promit stabilitate, identitate și sens – chiar dacă promisiunile sunt vagi și contradictorii.
Mai există o asemănare: rolul simbolurilor. Pentru țăranul răsculat, conacul boieresc era simbolul nedreptății; distrugerea lui era un act de eliberare psihologică. În America actuală, simbolurile sunt mai abstracte – instituții federale, universități de elită, conglomerate media –, dar reacția emoțională e comparabilă.
Diferențele oferă la fel de mult de învățat pe cât asemănările. România era atunci un stat fragil, dependent de exporturi agricole și de echilibrul diplomatic european. America este o superputere nucleară cu o economie uriașă și instituții vechi de două secole. Răscoala română a fost o explozie scurtă și sângeroasă; tensiunile americane sunt lente, difuze și cronice. Una a fost o furtună tropicală, cealaltă seamănă mai curând cu o schimbare climatică care se croiește de câteva decenii.
Însă esența ambelor momente este aceeași: conflictul dintre ritmul schimbării și capacitatea societății de a o absorbi. În 1907 schimbarea era economică – trecerea la agricultura capitalistă. Astăzi schimbarea este tehnologică și culturală – digitalizarea, inteligența artificială, migrațiile, redefinirea identităților. Și mai ales valorile culturale și direcția în care merge societatea. Când schimbarea depășește viteza adaptării sociale apar fisuri. Iar fisurile, dacă nu sunt reparate, devin prăpăstii. Un lucru pe care America îl cunoaște de decenii de acum, o polarizare fără sfârșit care duce astăzi la un război cultural. Prin asta, atât de diferite pe cât sunt, cele două povești, cea a satului românesc răsculat și cea a Americii rupte în propriul sine, nu sunt separate, ci capitole ale aceleiași cronici universale: lupta dintre ordine și libertate. În ambele cazuri, statul încearcă să pară neclintit, iar societatea dovedește că nimic omenesc nu e cu adevărat stabil. Lecția pe care o șoptește istoria, cu glasul ei ironic, este că marile crize nu izbucnesc când oamenii sunt săraci, ci când cred că sunt nedreptățiți.
Dacă un călător imaginar ar putea străbate timpul – trecând dintr-un sat moldovenesc din 1907 într-un oraș american al prezentului – ar recunoaște aceeași privire în ochii oamenilor: nu cea a revoltei neapărat, ci cea mai adâncă și mai neliniștitoare a așteptării. Iar istoria ne învață că, atunci când societățile ajung să aștepte prea mult, ele nu rămân multă vreme liniștite.
John Locke discută echilibrul dintre libertate și siguranță înAl doilea tratat despre guvernare : statul există pentru a proteja viața, libertatea și proprietatea cetățenilor, dar nu poate sacrifica aceste drepturi fundamentale în numele unei siguranțe absolute.
Până la urmă, câtă libertate vs. siguranță ne dorim?
Radu Cucuteanu este istoric, redactor de carte și traducător, angajat în prezent al Editurii Junimea