Pe Municipal, într-o seară care mirosea a primăvară timidă și a speranță reînviată, A.F.C. Hermannstadt a întâlnit-o pe F.C. Botoșani și, pentru prima oară după multă vreme, suporterii sibieni au plecat acasă fără nodul acela amar din gât. Scorul de 3–0 n-a fost doar o victorie; a fost o declarație că echipa de pe malurile Cibinului încă știe să respire fotbal.
Meciul a început prudent, ca o conversație între doi oameni care nu se cunosc bine. Mingea circula atent, fără excese romantice, iar tribunele priveau cu o reținere specific sibiană – acea eleganță sceptică a orașului care nu se mai entuziasmează ușor după atâtea dezamăgiri.
Dar în minutul 31 a apărut el: Aurelian Chițu. Omul care, mai nou, marchează cu regularitatea unui clopot de catedrală. Golul său a venit firesc, aproape inevitabil. O execuție sigură, fără teatralitate, ca gestul unui meseriaș al gazonului care știe exact unde trebuie lovită mingea. Chițu nu mai aleargă ca un tânăr de douăzeci de ani, dar gândește jocul cu inteligența unui veteran care a trecut prin toate furtunile fotbalului.
Și trebuie s-o spunem răspicat: Chițu traversează o perioadă rară! Marchează meci după meci, ca și cum ar avea o înțelegere secretă cu poarta adversă. Mingea îl caută, îl ascultă, i se supune. E genul de atacant care nu face risipă de gesturi, ci transformă fiecare atingere într-o promisiune. Ori chiar mai mult de atât, spre marea bucurie a sibienilor!
După gol, firește, Hermannstadt a prins curaj. Pasele au început să curgă mai limpede, iar echipa părea, în sfârșit, o orchestră și nu o adunare de instrumentiști amatori. Botoșaniul a încercat să răspundă, dar jocul lui avea consistența unei cafele lungite cu apă: multă mișcare browniană, dar puțină substanță…
Minutul 59 a adus liniștea. Sergiu Buș a înscris al doilea gol, un gol muncit, venit dintr-o fază construită cu răbdare. A fost momentul în care stadionul a început să creadă cu adevărat. Nu doar într-o victorie, ci într-o echipă. Ironia serii? Hermannstadt, echipa acuzată luni la rând că nu știe să țină de rezultat, a gestionat perfect avantajul. Fără panică, fără retrageri inutile, fără acele momente dramatice în care ne țineam respirația ca la teza de la matematică.
Iar în minutul 73, Dragoș Albu a pus punct poveștii. Golul lui a fost ca o semnătură elegantă la finalul unei epistole bine scrise. 3–0. Clar. Fără discuții.
Sibienii au continuat să joace matur, aproape pedagogic, ca și cum ar fi vrut să demonstreze că au învățat, în sfârșit, lecțiile dure ale sezonului. Desigur, să nu ne grăbim cu laudele absolute – fotbalul sibian ne-a învățat că entuziasmul excesiv e fratele mai mic al dezamăgirii. Dar în această seară, echipa a arătat echilibru, luciditate și, mai ales, încredere.
Peste Cibin s-a lăsat o liniște frumoasă după fluierul final. Nu o explozie, nu un delir, ci satisfacția calmă a unui oraș care a văzut o echipă jucând așa cum trebuia de mult timp să joace. Și dacă Hermannstadt va continua astfel, poate că primăvara aceasta nu va fi doar una meteorologică, ci și una fotbalistică. Iar dacă golurile lui Chițu vor continua să cadă ca frunzele într-un octombrie blând, atunci salvarea nu va mai părea o minune pentru sibieni, ci o consecință firească.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
Sursa: https://sibiu100.ro/sport/fc-hermannstadt-fc-botosani-daniel-deleanu-cronica-de-meci/