Nu poți să citești versurile Svetlanei fără să nu-ți închipui că, astfel, ai privilegiul de a privi înăuntrul ei, în inima și carnea poetei. Și când se apără, în replici, gânduri și litere bine cumpănite în negare, deslușești fibra tare a sensibilității. Ori totul nu-i decât o iluzie?
– Jurnalul: Gânduri bune dinspre mine, Svetlana, bine te-am regăsit, că de aflat te-am aflat prima oară citindu-ți versurile! Felicitări pentru noul volum – „Restul” (Editura Nemira, 2025) – și acum, prima mirare: când și cum ai iscodit această nouă cărticică? Titlul l-ai avut de la început ori s-a impus ulterior? Prima parte dintr-o trilogie înseamnă că vor fi scrise și alte poeme în viitor ori că sunt deja concepute și așteaptă doar lumina tiparului?
– Svetlana Cârstean: Cărțile se suprapun mereu în timpul scrierii lor. Mai lucram încă la Sînt alta, volumul precedent, și scriam deja la Restul fără să știu exact cum avea să arate. Inițial mi-am dorit mult să fie o carte despre bani, mă învârteam în jurul acestei teme, voiam să o aduc în text, dar nu oricum. Aveam nevoie să scriu despre asta, despre sisteme în care te trezești captiv, despre rolurile feminin/masculin pe care le jucăm, despre poezie în contextul acestor sisteme și roluri, despre insuficiența acesteia. Am scris volumul sub titlul Restul încă de la început, dar asta nu se întâmplă mereu. Nu e niciodată la fel – fiecare carte se comportă și evoluează diferit, te obligă să te comporți altfel, să te lași luat prin surprindere. La Gravitație, la Sînt alta, povestea titlului a funcționat în alt mod, sunt titluri care au apărut în ultima fază a lucrului. Ani de zile am scris la aceste cărți având alte titluri, iar recitirile finale au adus titluri noi care s-au impus pur și simplu. Am fost sigură că așa va fi și cu Restul. Am lucrat sub acest titlu, mă așteptam ca la sfârșit să-l schimb, dar, pe măsură ce am înaintat, mi-am dat seama că acest cuvânt e resursa completă și multiplicabilă la nesfârșit ca interpretare, limbaj, joc, platformă pe care se construiește filosofia volumului. Deci, da, restul de la început până la capăt.
Masca trilogiei
– Ce urmează?
– „Prima dintr-o trilogie” înseamnă că în 2024 mi-am dat seama că am scris trei cărți diferite care trasează trei direcții vitale pentru mine și așa m-am hotărât să dedic anul 2025 acestor trei cărți care funcționează împreună. Ele nu se continuă neapărat una pe alta, ci mai degrabă identifică și explorează zone diferite ale vitalității mele. A doua carte e deja gata, urmează să plece la tipar. A treia are și ea viața ei separată, va fi gata până la toamnă. Trilogie e un cuvânt mai degrabă funcțional, nu aș vrea să-i dau o greutate exagerată. Fiecare cititor și fiecare cititoare vor descoperi cum funcționează aceste trei cărți împreună și separat.
Cuvinte mari
– Am citit „Restul”, am lăsat-o să se răcească, apoi, după câtva timp, am luat-o din nou în cătare. Convingerea mea? Ai scris o poezie-sare grunjoasă, Svetlana, adică, bună, indispensabilă probabil ca înviere în scris a trăirilor tale de zi cu zi, introspectivă, esențializată, dar și aspră, lucidă, verde-n față… Cum și când ai decis că tu, Svetlana Cârstean, ai puterea să te deschizi, prin poezie, spre lume, să te întorci pe toate fețele în fața oamenilor, fie și așa, codificat cât de cât în versuri albe?
– Sunt cuvinte mari în descrierea pe care o faci cărții mai sus, în întrebarea ta. Nu cred că a scrie ține de o decizie anume de a te deschide pe tine însăți în fața lumii. Poate uneori chiar dimpotrivă. Cel puțin nu pentru mine. Scrisul, deși poate părea paradoxal ceea ce spun acum, nu există în viața mea pentru a vorbi despre mine, despre tot ce simt și fac zi de zi. E mai degrabă o căutare în interiorul limbajului pentru a exprima așa cum îmi doresc o gândire, o viziune, felul în care evoluează această viziune ce are ca subiect lumea, existența, oamenii din jur. Iar această căutare devine până la urmă un fel de a trăi, de a relaționa cu tot restul. Probabil că cea mai mare parte din viața mea e ocupată în mod automat de gândul „cum am să pun asta în scris”. Sigur că întotdeauna în scris se strecoară detalii, mici scene din realitatea ta, e inevitabil. Dar nu fac parte dintre scriitorii care se confesează sau își descriu viața. Nu sunt capabilă să fac asta, caut altceva. Dar poate că va veni o vreme în care chiar voi scrie pur și simplu o carte cinstită de memorii – dacă voi avea răbdare pentru așa ceva.
Bucuria scrisului
– De ce scrii, ce-ți dăruiește scrisul? Ce-ți ia fără a-ți mai întoarce vreodată?
– Scrisul îmi dăruiește tot ce-i mai bun în viața mea. Echilibrul, adrenalina, perspectiva, instrumentele, curajul, capacitatea de a conține atâtea elemente care practic nu ar putea sta în mod normal împreună, îmi dăruiește întâlnirile cu oamenii, privilegiul de a putea vorbi direct cu ei, nu prin intermediari. Scrisul mi-a dăruit și convingerea că totul e posibil, dar și iluzia că acolo, în text, dar și în scrierea acestuia, se află cel mai bun cuib posibil. Probabil că scrisul mi-a luat și îmi ia, adică mă lipsește în continuare de ideea absolută de vacanță. Nu-mi pot imagina o vacanță fără scris. Nu-mi pot imagina o vacanță totală. Bucuriile vacanței pentru mine înseamnă și: „a, o să am vreme să stau cât vreau într-o cafenea și să scriu, numai atât”, sau „ce bine că sunt câteva zile libere, o să scriu”. Cu siguranță, nu sunt singura care gândește așa. Și nu știu dacă asta vorbește despre mine sau despre condiția noastră de scriitori/scriitoare în România, obligați mereu să facă tot felul de alte munci și să tânjească la a-și dedica măcar un timp scurt scrisului și numai scrisului, fără să se justifice că se ocupă cu această meserie în care nu contezi decât după ce ai produs sau te-ai descurcat cumva să produci. Adică noi, cei care scriem, tânjim după scris și nu după vacanță, de foarte multe ori vacanța e scrisul, adică libertatea de a oferi textului la care lucrezi toată concentrarea și atenția ta.
Galete sărate
– Dar ce faci când nu scrii, când nu citești, când nu te gândești la litere și cuvinte?
– Uite cum se leagă întrebările și răspunsurile. Traduc, fac ateliere cu copiii, sunt propria mea asistentă, particip la diverse proiecte legate tot de scris/tradus/editat, citesc poezia altor poeți pentru colecția Vorpal, gândesc strategii de lansare, de marketing, postez, iar postez, vorbesc mult la telefon cu fiul meu, Tudor, învăț să dorm de la pisica mea, fac galete sărate și dulci, citesc, iar citesc, merg în galerii, descopăr mereu noi artiști, noi poeți, prind curaj, stau pe TikTok, fac research pentru toate temele politice majore ale momentului, mă întorc la Marguerite Duras, la Anne Carson, la Sontag, la Woolf. Uneori călătoresc mult.
– Că tot veni vorba: ce scriitori, ce cărți ți-au deschis mintea și inima?
– Sunt multe cărți și scriitori care m-au format de-a lungul anilor. În etape diferite ale vieții mele. Am citit de-a valma și pe bază de instinct și intuiție de pe la 10 ani până la începutul facultății. Un moment esențial a fost întâlnirea cu Proust pe la 16 ani – știu sigur că în aceeași perioadă am citit și Camus care mi-a plăcut enorm, dar Proust m-a schimbat definitiv. Și de-a lungul timpului am creat diverse alte atașamente care au pornit de la Radu Petrescu, de la jurnalele lui din care citeam practic în fiecare zi, până la Flaubert, Bolano, Virginia Woolf, Marguerite Duras, o maestră pentru mine. În ultimii zece ani cred că s-au schimbat mult cărțile pe care aleg să le citesc, e vorba de multă literatură scrisă de femei pe care astăzi o privesc cu totul altfel față de acum treizeci de ani, de exemplu. Citesc Lydia Davis, Susan Sontag, Clarice Lispector, Siri Husvedt, Alejandra Pizarnik, Yona Wollach. Citesc multă poezie, iar când am nevoie de un duș rece, dar și de ironie și umor, recitesc cărțile de critică literară ale lui Alexandru Mușina, un soi de oracol al lumii literare românești.
Alte reguli pentru frumusețe
– Cine sunt, în opinia ta, cei mai importanți poeți români?
– La noi ajung de cele mai multe ori poeții de manual, poeții pe care îi învățăm în școală. Pe ei „îi primim” gata aranjați, evaluați, categorisiți. Nu prea apucăm să descoperim și altceva, care e contextul acelor poeți, de ce ei au rămas în memoria literară și nu alții. Ca Eminescu au scris și alții, ca Cervantes au scris și alții, ca Balzac au scris și alții în epocă. Cel puțin aparent. O mulțime de autori mai mult sau mai puțini minori, despre care nu știm nimic; poate dacă am ști am înțelege ce înseamnă de fapt cu adevărat un poet important, cel care, chiar dacă scrie și el, ca toți ceilalți, despre căprioare în lumina lunii la izvor, operează de fapt schimbări esențiale în interiorul limbii și a poeziei – românești în acest caz. Pentru mine poeții importanți sunt cei și cele care au cel mai mult curaj, curajul de a înota pe deasupra tuturor valurilor obișnuite – iar acest curaj poate însemna mult : un altfel de limbaj, teme complet noi, o altă viziune asupra poeziei, o sfidare a clișeelor binecunoscute în tot ceea ce s-a scris până atunci, crearea unui disconfort binevenit în citirea poeziei și alte reguli pentru frumusețe. Uneori poeții importanți nu ajung niciodată în manual, rămân marginali.
Rafturi pentru poezie
– Și mulți dintre noi, odată cu ei.
– Oricum percepția noastră despre poezia românească e blocată undeva în anii ‘70, în cel mai bun caz. Poate la Nichita Stănescu, poate despre el am auzit cu toții, chiar dacă nu l-am citit. De atunci însă s-au schimbat multe în poezie, au avut loc mutații importante, la fel ca în atâtea alte domenii care au legătură cu viața noastră. Avem mulți poeți și multe poete pe care trebuie să-i recuperăm, adică să-i cunoaștem și să devenim conștienți de scrisul lor. Pe Mariana Marin de exemplu. Ar însemna enorm.
– Coordonezi colecția de poezie Vorpal a editurii Nemira, iei regulat pulsul poeziei românești, așadar te chestionez: a rămas poezia „Cenușăreasa cu saboți de lemn” (expresia ta) a culturii noastre ori s-a reinventat/emancipat? Primesc poetele/poeții astăzi mai mult sprijin, sunt mai agreați de societate decât altădată?
– Poeții nu primesc sprijin, ei își construiesc singuri cuiburile. Fiindcă ei știu oricum cel mai bine cum să o facă și oricum nu-i întreabă nimeni de ce ar avea nevoie. Nu știu dacă la zece ani de când scriam că poezia e „Cenușăreasa cu saboți de lemn”, condiția acesteia e cu mult diferită. Poate că e ceva mai la modă, dar asta nu înseamnă întotdeauna mare lucru. Există tineri care citesc multă poezie, care vor să scrie, asta deja e extraordinar după cincisprezece ani de activism pentru poezie. Există rafturi pentru poezie în librării. S-a detectat calitatea de produs al acestui gen literar. Produs care poate fi inclusiv vândut. Până și colegii noștri artiști din alte zone artistice ne-au descoperit, e deja un progres, putem face proiecte împreună. Poezia nu e ceva complet vetust, cum au învățat la școală. E momentul să trecem acum poate la nivelul următor, dar asta va veni tot de la poeți.
Taină și punți
– Ce iubești mai mult: femeia (fiică, mamă, iubită etc.) sau bărbatul (fiu, tată, partener etc.)? Și ce-i, până la urmă, iubirea?
– Mereu spun că asta e o întrebare la care nu știu să răspund. Cuplul e una dintre cele mai mari taine, o complicitate sublimă sau, dimpotrivă, un infern absolut al conviețuirii. Iubirea în schimb, e altceva, iubirea se poate extinde la tot ceea ce există și e în sine un fel de a trăi împreună cu tot ceea ce te înconjoară. E felul în care construiești punți între tine și rest.
Fața (ne)întoarsă către sine
– Te-ai întrebat vreodată dacă pe tine te iubești îndeajuns?
– Nu cred că m-am întrebat eu pe mine asta vreodată, mai degrabă mi-au pus alții această întrebare. Și am fost foarte surprinsă că o asemenea întrebare e posibilă, nu am crescut într-un mediu în care să fiu îndrumată să mă iubesc pe mine însămi sau care să îmi dea motive în acest sens. Mai degrabă am exersat cum să iubesc mereu pe altcineva decât pe mine însămi, să-mi întorc întruna fața de la mine.
– Eul exacerbat (în raport feminitate-masculinitate) ca filon liric – vei filigrana acest filon și în următoarele două cărți care vor întregi „Restul”?
– Temele următoarelor cărți sunt foarte diferite de cea/cele din Restul. Dar cele trei cărți vor funcționa împreună, în alte feluri, pe alte căi.
Uitare profundă și paradoxală
– Cea din urmă mirare azi: prin ultimele trei versuri din „Restul” – „Pe mine mie refă-mă/Rescrie-mă/Redă-mă” – mie, unul, mi l-ai redat pe Eminescu cu Oda (în metru antic). Pentru tine ce-a însemnat și ce mai înseamnă poezia lui Eminescu?
– Nu mi-am propus neapărat să fac din acest poem un dialog cu Oda în metru antic a lui Eminescu. Dar s-a integrat foarte bine în ceea ce voiam eu să construiesc în poemul meu și în muzicalitatea lui. Relația cu Eminescu, cu poezia lui, e o construcție în sine, ea evoluează, are suișuri și coborâșuri. Altfel rămâne doar un automatism, o mecanică goală, așa cum cred că e cazul pentru mulți dintre cei care spun „Eminescu” atunci când sunt întrebați cine e cel mai mare poet român, dar nu l-au mai citit de fapt din școala generală și atunci cu forța. Cred că e o situație ingrată această condiție de poet național, implică o uitare profundă și paradoxală, puțini îl mai citesc azi pe Mihai Eminescu. E un poet greu, din ce în ce mai greu, pe care doar dacă îl scoți din zona de romanță sau de poezie patriotică, poți începe să-l descoperi altfel. Îl consider o mare piatră de încercare pentru înțelegerea poeziei.
– Mulțumesc. Pană ușoară, Svetlana!
Despre Svetlana Cârstean
Svetlana Cârstean a fost născută la Botoșani în 1969. Pentru volumul de debut, Floarea de menghină (2008, Editura Cartea Românească; 2015, Editura Trei, ed. a II-a; 2021, Editura Nemira, ed. a III-a), a primit Premiul pentru Debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut al revistei România literară, Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu și Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Cu Floarea de menghină a început și aventura suedeză a poeziei Svetlanei Cârstean. Cartea a fost publicată în Suedia la Editura Rámus, în 2013, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. În 2015 a lansat volumul Gravitație, la Editura Trei (2021, Editura Nemira, ed. a II-a), tradus și publicat în Norvegia de către editura Audiatur, în 2017. În aprilie 2016, a lansat în Suedia, împreună cu Athena Farrokhzad, volumul comun Trado, publicat în colaborare de către Editurile Albert Bonnier și Rámus. Cartea a apărut în același an la Editura Nemira și a primit Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Trado a apărut în traducere în Polonia, Norvegia, Danemarca, Spania și Argentina. În 2021, Svetlana Cârstean a lansat Sînt alta, la Editura Nemira, volum publicat în traducere spaniolă de Editura Visor Libros.
„Scrisul, deși poate părea paradoxal ceea ce spun acum, nu există în viața mea pentru a vorbi despre mine, despre tot ce simt și fac zi de zi. E mai degrabă o căutare în interiorul limbajului…”, Svetlana Cârstean, poetă
„Nu fac parte dintre scriitorii care se confesează sau își descriu viața. Nu sunt capabilă să fac asta, caut altceva.”, Svetlana Cârstean
„Scrisul îmi dăruiește tot ce-i mai bun în viața mea: echilibrul, adrenalina, perspectiva, instrumentele, curajul…”, Svetlana Cârstean
„Noi, cei care scriem, tânjim după scris și nu după vacanță, de foarte multe ori vacanța e scrisul, adică libertatea de a oferi textului la care lucrezi toată concentrarea și atenția ta.”, Svetlana Cârstean
„Poeții nu primesc sprijin, ei își construiesc singuri cuiburile.”, Svetlana Cârstean
„Cuplul e una dintre cele mai mari taine, o complicitate sublimă sau, dimpotrivă, un infern absolut al conviețuirii.”, Svetlana Cârstean
„Percepția noastră despre poezia românească e blocată undeva în anii ‘70, în cel mai bun caz. Poate la Nichita Stănescu, poate despre el am auzit cu toții, chiar dacă nu l-am citit.”, Svetlana Cârstean
„Citesc multă poezie, iar când am nevoie de un duș rece, dar și de ironie și umor, recitesc cărțile de critică literară ale lui Alexandru Mușina, un soi de oracol al lumii literare românești.”, Svetlana Cârstean
Sursa: https://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/sueta-poeta-svetlana-carstean-1003926.html